Zeicanu Elena-Lăcrămioara / Liceul „Ştefan D. Luchian,” Ştefăneşti

EVALUAREA LA ÎNVĂŢAMANTUL PRIMAR

În ansamblul problematicii pe care o generează aplicare are forme în învăţământ, evaluarea devine o dimensiune esenţială a procesului curricular şi o practică efectivă la clasă. Componenta de bază a reformei învăţământului, evaluarea a fost cea dintâi supusă schimbărilor, ea aducând materialul unei diagnoze care să reprezinte punctul de sprijin pentru restructurările ulterioare. Putem vorbi de o reformă a evoluării rezultatelor şcolare, care este, ea însăşi, o reforma de substanţă, ţintind transformarea completă a sistemului de evaluare anterior.
Evaluarea este apreciată nu ca scop în sine ci ca un element relevant dar dependent în complicatul proces educaţional. Evaluarea face dovada calităţii actului de predare, oglindit în calitatea învăţării, iar elevului si familiei acestuia le dă măsura nivelului învăţării. De asemenea ea este un continuu punct de referinţă al procesului la care participă elevul şi învăţătorul în permanent ameliorator în pregătirea şcolarului.
Evaluarea constituie o activitate de colectare, organizare şi interpretare a datelor obţinute prin intermediul instrumentelor de evaluare în scopul emiterii unei judecăţi de valoare asupra rezultatelor măsurării şi adoptării unei decizii educaţionale, fundamentate pe concluziile desprinse din interpretarea şi aprecierea rezultatelor. Ea urmează să fie realizată astfel ca ea să sprijine actul predării, să orienteze şi să stimuleze activitatea de învăţare a elevilor şi să permită ameliorarea continua a procesului didactic.
Componentă de bază a reformei învăţământului, evaluarea a fost cea dintâi supusă schimbărilor, aducând materialul unei dignoze care să reprezinte punctul de sprijin pentru restructurările ulterioare. Putem vorbi de o reformă a evoluării rezultatelor şcolare, care este, ea însăşi, o reformă de substanţă, ţintind transformarea completă a sistemului de evaluare anterior.
În evaluarea educaţională actuală, aflată mereu în căutare de noi modalităţi specifice ameliorative, scalele numerice de notare intrate în tradiţie nu mai sunt de multă vreme singura tehnică studiată de docimologia contemporană. Astfel s-au impus atenţiei teoreticienilor, dar şi practicienilor educaţiei şi alte criterii tehnice evaluative. Tendinţa actuală în evaluarea contemporană este aceea încurajării studiului şi aplicării tehnicilor de apreciere criterială, de progres, de proces (formativă) sau pe obiective mai largi şi flexibile. Docimologia modernă şi-a conceput, apropiat şi introdus, deja în uzul curent o serie de categorii conceptuale operaţionale specifice, dintre care: elemente de competenţă, standarde de performanţă, indicatori de performanţă, capacităţi şi subcapacităţi, discriptori de performanţă, probe (sarcini) , subiecte, bareme de corectare, certificarea evaluativă, raporturi de evaluare, calificative evaluative etc.
Pricipalele calităţi ale acestui sistem de evaluare sunt flexibilitatea şi adaptabilitatea sa: odată introduse modelele motrice pentru punerea în ecuaţia evaluativă a principalelor obiective de referinţă de la nivelul curricular, precum şi a principalelor capacităţi, sistemul este capabil de autoreglare.
Adesea evaluarea şcolară este redusa la acţiuni cum sunt “a verifica”, “a nota”, “a aprecia”, ” a clasifica” – expresiile cele mai frecvent folosite pentru denumirea acestei activităţi. Evaluarea modernă pune accent pe verificarea realizării obiectivelor, măsurarea rezultatelor prin utilizarea unor procedee prin care se stabileşte o relaţie funcţională între un ansamblu de simboluri şi un ansamblu de fenomene şi obiective sau complementare a acestora conform unor caracteristici pe care acestea le posedă. Măsurarea şi aprecierea servesc deciziei de ameliorare, respectiv hotărârii unor soluţii pentru perfecţionarea procesului şi a rezultatelor.
Evaluarea tradiţională centrată pe acumularea de cunostinţe, în care notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare, constituindu-se un moment separat de activitatea de predare-învăţare capătă noi conotaţii. Evaluarea actuală se realizează în vederea adoptării unor decizii şi măsuri ameliorative, pune accent pe problemele de valoare, pe emiterea judecăţii de valoare, ce acoperă atât domeniile cognitive cât şi pe cele afective şi psihomotorii ale învăţării scolare. Aceasta îşi asumă un rol activ, dezvoltând mereu o funcţie de feed-back pentru elev, iar elevul devine partener într-o relaţie educaţională ce oferă transparenţă, siguranţă, deschidere. Elevul este evaluat pentru ceea ce ştie, nu este sancţionat pentru ceea ce nu ştie.
Învăţământul modern solicită conceperea unui nou cadru de evaluare, a unui nou sistem de referinţă care să aibă la bază formarea competenţelor elevului. Centrarea pe competenţe este o preocupare majoră a ultimilor ani.
Reluând în discuţie problematica reformei în evaluare la nivelul învăţământului primar se constată nevoia unor demersuri clasificatoare, centrate exclusiv pe elementul pragmatic, concret al modului de utilizare a descriptorilor de performanţă. Noul sistem de evaluare prin calificative bazate pe descriptori de performanţă a însemnat schimbarea orientării evaluării dinspre cantitativ spre calitativ; elevul devine subiect şi obiect al evaluării; nu mai interesează ierarhizarea elevilor, încadrarea lor într-o norma statistică, raportarea la anumite şabloane, se realizează o evaluare obiectivă (prin utilizarea a patru trepte de notare), transparenţă în notare. Expresia terminală a operaţiei de apreciere, de emitere a unei judecăţi de valoare, în raport cu performanţa (competenţa elevului evaluat) este exprimată prin unul din calificativele “FB”,”B”,”S”,”I“.
La ora actuală se tinde spre o evaluare complexă, realizată prin intermediul unor metodologii complexe, şi a unui instrumentar diversificat. Astfel s-a extins gama metodelor de evaluare folosite de cdrele didactice la clasă, vorbindu-se insistent despre complementaritatea metodelor tradiţionale (evaluări orale, scrise, probe practice etc.) cu altele noi, moderne (portofoliul, proiectul, investigaţia, autoevaluarea etc.) ce reprezintă de fapt alternative în contextul educaţional actual, când se cere cu insistenţa deplasarea accentului de la evaluarea produselor învăţării la evaluarea proceselor cognitive ale elevului în timpul activităţii de învăţare. Alături de metodele de evaluare tradiţionale, metodele alternative de evaluare vizează pe lângă obiectivele de învăţare şi pe cele atitudinale şi comportamentale, metodele alternative se utilizează la ciclul primar adaptate la particularităţile de vârstă ale elevilor, la specificul fiecărei discipline şi la condiţiile în care se desfăşoară activitatea didactică. Ele îmbină procedeele orale şi scrise, solicitând capacităţi, cunostinţe, atitudini şi comportamente ( ca in cazul proiectului, a investigaţiei) sau însoţesc celelalte metode de evaluare, completându-le (ca în cazul observaţiei sistematice, a portofoliului). Autoevaluarea poate fi considerată la ciclul primar, scop al activităţii formative si mijloc de stimulare a motivaţiei şi de autoreglare a activităţii de învăţare a elevului. Utilizate într-o varietate de forme ele dau eficienţă actului de evaluare prin compensarea dezavantajelor unor metode cu avantajele ce decurg din aplicarea altora.
Sistemul tehnicilor şi instrumentelor de evaluare s-a îmbogăţit substanţial. În practica evaluativă curentă dar şi în dezbaterile teoretice şi în lucrări de specialitate se solicită expres integrarea în probele de evaluare a itemilor obiectivi, semiobiectivi şi subiectivi, în deplina corespondenţă cu complexitatea competenţelor şi performanţelor vizate prin programe şi manuale şcolare etc.

Bibliografie:
 Cucoş Constantin – Pedagogie şcolară, ed. Polirom, Iaşi, 2002