Evaluarea – componentă fundamentală a procesului de învățământ
Evaluarea surprinde eficiența funcționării unui sistem raportat la sine însuși și, în egală măsură, la celelalte componente ale macrosistemului din care face parte, în sensul sau cel mai larg.
Aceasta cuprinde trei momente:
• măsurarea consecințelor instruirii constă în atribuirea unor simboluri menite să cuantifice achiziționarea unor comportamente de către elevi.
• aprecierea semnifică emiterea unei judecăți de valoare privitor la un comportament observabil raportat la un cadru de referință.
• decizia prelungește actul aprecierii într-o notă, caracterizare, etc. și recomandă măsuri de ameliorare a activității didactice ulterioare.
Aceste momente sunt strâns relaționate între ele, fapt ce reiese și din etapizarea procesului evaluării, propusă de Tyler:
• definirea obiectivelor procesului de învățământ;
• crearea situațiilor de învățare care să permită elevilor achiziționarea comportamentelor preconizate prin obiective;
• selectarea metodelor și instrumentelor de evaluare necesare;
• desfășurarea procesului de măsurare a cunoștințelor achiziționate;
• evaluarea și interpretarea datelor obținute;
• concluzii și aprecieri.
Evaluarea este o componentă a procesului instructiv – educativ.
Prin evaluare în învățământ se înțelege actul didactic complex integrat pe parcursul procesului de învățământ care asigură evidențierea cantității cunoștințelor dobândite și valoarea, nivelul performanțelor și eficiența acestora la un moment dat dând soluții de perfecționare a actului de predare-învățare.
Prin evaluare se înțelege măsurarea și apreciere cantitativă a efectelor învățării școlare. Cele mai reprezentative metode și tehnici de evaluare ar fi următoarele:
Observația. Aceasta presupune urmărirea atentă a modului în care elevii participă la lecții în diferitele momente ale acestora, precum și a celui în care își îndeplinesc diversele sarcini formulate de către dascăli (munca independentă, maniera de implicare în activitățile didactice, etc.). De regulă, această metodă este utilizată pentru a surprinde aspectele greu cuantificabile din comportamentul elevilor și se încheie cu formularea unor aprecieri verbale sau scrise. Profesorii pot face recurs la această metodă atunci când doresc să determine reacția elevilor față de informațiile noi transmise. Constatările pot fi comunicate verbal sau notate în caietul de observație.
Chestionarea orală. Este o formă de conversație prin care se urmărește volumul și calitatea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor achiziționate, precum și capacitatea elevilor de a opera practic cu ele. Chestionarea poate fi individuală și frontală, preferabilă fiind prima variantă; întrebările pot fi de memorie (vizând fidelitatea reproducerii materialului) și de gândire (urmărind capacitatea de prelucrare a materialului), preferabilă fiind combinarea celor două tipuri de întrebări. Avantajul este cel al relativei simplități și al faptului că permite ajutarea elevilor aflați în dificultate prin întrebări suplimentare, în timp ce limitele sunt date de timpul necesar sporit, precum și de greutățile mai mari întâmpinate de profesori în aprecierea obiectivă a răspunsurilor. Așadar, în practica școlară cotidiană se recomandă un număr mai mare de examinări până la acordarea unei note.
Probele scrise. Acestea prezintă avantajul că permit verificarea unui număr mare de elevi în același interval de timp, au un grad mai mare de obiectivitate și favorizează elevii timizi care au dificultăți în exprimare, conferindu-le tuturor posibilitatea de a-și expune ideile în mod independent și de a-și dezvolta abilitățile cognitive. Aceste probe pot lua forma lucrărilor scrise curente ori a celor de sfârșit de semestru susținute în perioadele de evaluare. În întocmirea acestor probe, profesorii trebuie să acorde o atenție deosebită reprezentativității itemilor componenți care să acopere întreaga materie și să fie relevanți din punct de vedere pedagogic.
Probele practice presupun aplicarea cunoștințelor teoretice însușite precum și deprinderilor și priceperilor anterior formate. Concret, este vorba despre confecționarea unor obiecte sau aparate, executarea unor experimente de laborator, hărți, observații microscopice, discuții, realizarea unor exerciții fizice etc.
Scările de apreciere se referă la distribuirea rezultatelor pe un interval având mai multe repere cuprinse între o limită superioară și una inferioară. Este recomandabil a se folosi un număr par de variabile, astfel evitându-se tendința centrală. Această metodă se aplică la disciplinele unde nu există date suficiente care să permită o evaluare obiectivă.
Evaluarea prin proiecte este o metodă ce în viziunea curriculară modernă are o valoare formativă deosebită pentru că lasă elevului o mai mare posibilitate de a-și valorifica potențialul creativ. Proiectul este o temă de cercetare orientată spre un scop bine precizat care se realizează prin îmbinarea cunoștințelor teoretice și practice. Proiectele se pot finalizate prin lucrări, dispozitive etc, și pot fi prezentate la diferite sesiuni sau simpozioane. Diversitatea temelor de proiect e dată de complexitatea relației ,,învățare-proiectare-cercetare. Pentru exemplificare, sunt cunoscute sesiunile de comunicări ale elevilor/studenților în care aceștia își prezintă rezultatele cercetărilor anterioare sau proiecte pentru noi demersuri investigative.
Portofoliul este reprezentat de mapa sau dosarul elevului. Aici vor fi consemnate toate realizările elevilor care să demonstreze activitatea lor științifică la o materie școlară.
Testul didactic este considerat de majoritatea specialiștilor ca fiind cea mai obiectivă metodă de evaluare. Afirmația este susținută de definiția testului văzut ca un ansamblu de sarcini de lucru (itemi) care permit determinarea gradului de inspirație a cunoștințelor și posibilitatea de a opera cu ele în practică, prin raportarea răspunsurilor la o scară de apreciere standard, anterior elaborată.
PÎRVU SĂNDICA / ȘCOALA GIMNAZIALĂ IPOTEȘTI
31
aug.