Roșu Cosmina Simina / Grădinița cu Program Prelungit nr. 25, Oradea, jud. Bihor

Metode de evaluare în învățământul preșcolar

Evaluarea în educaţie are drept scop aprecierea efectelor unui demers pedagogic, în mod obiectiv şi prin mijloace ştiinţifice. Evaluarea controlează şi condiţionează dinamica clasei, încât putem spune că nu există învăţare eficientă fără evaluare. Ea acţionează în cadrul concret al clasei de elevi, folosind instrumente specifice pentru analiza progresului acestora în grup şi individual. În “Dicţionarul de pedagogie”, Schaub Horst defineşte evaluarea ca fiind “procesul care începe cu planificarea şi cu descrierea obiectivelor şi a conţinuturilor care vor fi controlate mai târziu” (2000, p.101). Evaluarea asigură premisele desfăşurării în condiţii optime, a proceselor de predare şi învăţare. Interrelaţia care se realizează între cele trei procese creează un circuit continuu, conform căruia nu putem înfăptui unul dintre ele fără a ţine cont de celălalt.
Metodele tradiţionale de evaluare, echilibrând palierul probelor orale, scrise şi practice, sunt etichetate ca principale metode de evaluare ce domină încă în desfăşurarea actului evaluativ din învăţământul preuniversitar. Didactica modernă, studiile şi cercetările realizate în domeniul evaluării, precum şi practica educaţională punctează că strategiile tradiţionale de evaluare au un caracter limitat, iar aprecierea rezultatelor şcolare este utilizată adesea ca “mijloc de constrângere” a elevilor, pentru a desfăşura o activitate de învăţare sistematică.
Accentul se pune, de cele mai multe ori, pe volumul cunoştinţelor asimilate şi rareori pe capacităţi, aptitudini, competenţe, descurajând formarea şi dezvoltarea la elevi a unor abilităţi şi aptitudini creative. În practica şcolară s-au îmbunătăţit metodele şi tehnicile de evaluare în scopul realizării unor corelaţii eficiente între predare – învăţare – evaluare şi pentru a atinge dezideratele propuse pentru formarea personalităţii autonome, libere şi creatoare.
Modernizarea procesului de învățământ din grădiniță implică mai multe componente: proiectarea didactică, tehnici și instrumente de cunoaștere și evaluare a copiilor, parteneriate educaționale, activitătți extracurriculare, o metodologie didactică activă. Pentru creșterea calității procesului instructiv – educativ din gradiniță urmărim perfecționarea metodelor tradiționale, dar și introducerea unor metode si procedee educative. Metodele implică mult tact pedagogic din partea educatoarelor deoarece stilul didactic trebuie să-l adopte în funcție de personalitatea copiilor.
Regândirea educației formale duce la schimbarea relației cu copiii promovând un dialog reciproc, constructiv. Proiectarea unui demers didactic, diferit de cel tradițional dă posibilitatea fiecarei educatoare să-și valorifice propria experiență prin utilizarea unor metode moderne într-o abordare interdisciplinară. Dacă până acum educatoarea conducea activitatea în stil tradițional, acum aplicând metode moderne interactive de grup, rolul educatoarei se schimbă. Ea devine coechipier, îi orientează pe copii să-și caute informațiile de care au nevoie, îi invață să dialogheze cu colegii, să aibă inițiativă și rapiditate în gândire și acțiune, le stârnește interesul pentru competiții și nu în ultimul rând, îi consiliază.
Întregul proces educativ are în centrul său copilul cu nevoile, trebuințele lui și în consecință se adresează fiecărui copil din gradiniță. A individualiza învățământul înseamna să se țină seama de resursele autoeducative ale fiecărui copil, adică în fond de individualitatea sa. Procesul de individualizare este un proces dinamic în care se realizează dezvoltarea copilului de pe un plan inferior spre unul superior.
Programa activităților din grădiniță oferă libertatea educatoarelor da a-și alege tipul de activități, metode și procedee în acord cu particularitățile de vârstă. Activitatea cu copiii trebuie desfășurată într-o atmosferă destinsă unde copiii să se manifeste spontan, să gândească și să acționeze în funcție de situație.
Din perspectiva abordării curriculare și sistemice a procesului de învățământ, evaluarea face parte integrantă dintr-un tot, nu trebuie tratată izolat, ci în strânsă corelație cu celelalte activități prin care se realizează procesul de învățământ, cu predarea și învățarea. Pe de altă parte, metodele, tehnicile și instrumentele de evaluare nu pot fi disociate de celelalte variabile ale evaluarii: obiectul evaluării (ce se evaluează), criteriile/ obiectivele educaționale, strategiile evaluative.
Toate acestea sunt ca elementele unui puzzle: pentru a-i întelege sensul, trebuie să-i ordonezi parțile.În domeniul evaluării școlare asistăm la un proces de îmbogățire a acesteia și tranziția de la manifestarea ei ca instrument de masură și control la un demers centrat pe învățarea de catre elev, pe procesele cognitive ale acestuia, pe reglarea și pe autoreglarea cunoașterii. Din perspectiva acestor idei, evaluarea școlara trebuie să devină dinamică, centrată pe procesele mentale ale preșcolarului, să favorizeze autoreglarea, autoreflecția, să înlocuiască acea concepție statică, bazată pe control, examinare, sancțiune. În acest fel se poate ajunge la “învățarea asistată de evaluare”.
Evaluarea tradițională
Expresiile cele mai frecvente folosite pentru denumirea activității de evaluare sunt: examinare, verificare, ascultare, control, chiar dacă această activitate se desfășoară într-un context cotidian, și nu la finalul unui program de instruire;
Evaluarea moderna
• este asociată grijii față de măsurarea și aprecierea rezultatelor;
• nu este un scop în sine, un simplu control, ci se realizează în vederea adoptării unor decizii și măsuri ameliorative;
• pune accent pe problemele de valoare și pe emiterea judecății de valoare;
• acordă preponderență funcției educative a evaluării;
• încearcă să devină o interogație globală, preocupată de promovarea aspectului uman în general;
• acoperă atât domeniile cognitive, cât și pe cele afective și psihomotorii ale învățării școlare;
• se constituie parte integrantă a procesului didactic, nu mai este privită din exteriorul acestuia;
• dezvoltă tot timpul o funcție de feed-back pentru preșcoolar;
• tinde să informeze și personalul didactic asupra punctelor tari și punctelor slabe ale eforturilor depuse, asupra eficienței activității didactice;
• își asumă un rol activ, de transformare continuă a proceselor de predare și de învățare, de intervenție formativă.

Bibliografie:
OPREA C-L. – Pedagogie. Alternative metodologice interactive, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003
RADU I.T. (2000) – Evaluarea in procesul didactic, E.D.P. Bucureşti.