RAMONA – ELENA MITREA / LICEUL CU PROGRAM SPORTIV, PIATRA – NEAMȚ

Evaluarea între tradițional și modern


Evaluarea reprezintă o componentă fundamentală a procesului de învăţământ, statutul ei în cadrul acestuia fiind reconsiderat, mai ales în ultimele decenii, datorită numeroaselor cercetări, studii, lucrări elaborate pe această temă. Evaluarea şcolară este percepută astăzi ca fiind organic integrată în procesul de învăţământ, având rolul de reglare, optimizare, eficientizare a activităţilor de predare-învăţare.
Evaluarea rezidă în „culegerea, valorificarea, aprecierea şi interpretarea informaţiilor rezultate din procesul de învăţare; măsurile pedagogice, proiectele curriculare care rezultă din aceste activităţi” (Schaub, Zenke, 2001, 100-101).

Evaluarea tradițională
– expresiile cele mai frecvente folosite pentru denumirea activității de evaluare sunt: examinare, verificare, ascultare, control, chiar daca aceasta activitate se desfașoară intr-un context cotidian, și nu la finalul unui program de instruire;
– aprecierea școlară sau verificarea se constituia ca moment separat de activitatea de predare-invatare;
– Acționa cu precadere periodic, realizând, de regula, o evaluare sumativa;
– este sinonimă cu aprecierea clasică, cu notația sau corecția, cu controlul continuu al invățării școlare;
– se finalizeaza cu clasificarea (clasamentul elevilor) (evaluare comparativa);
– nota sau calificativul sancționa invățarea de către elev;
– selecteaza si exclude anumite domenii ale invatarii mai greu de evaluat: atitudini, comportamente, trasaturi de personalitate;
– este centrata pe cunostinte;
– notarea este un scop in sine, un mijloc de clasificare sau de certificare;
– este sinonima cu notiunea de control al cunostintelor;
– evaluatorul constata, compara si judeca; este centrata deci pe elev si apreciaza conformitatea cunostintelor predate (lectia invatata) cu o scara de valori care este lasata la aprecierea profesorului si care ramane in mare parte implicita, nu se comunica elevilor;
– incrimineaza doar elevul nu si criteriile de apreciere desi de multe ori criteriile sunt insuficient definite sau confuze.
– Evaluarea modernă
– este asociată grijii față de masurarea și aprecierea rezultatelor;
– nu este un scop in sine, un simplu control, ci se realizează în vederea adoptării unor decizii si măsuri ameliorative;
– pune accent pe problemele de valoare și pe emiterea judecătii de valoare;
– acorda preponderenta functiei educative a evaluarii; incearcă sa devina o interogatie globala, preocupata de promovarea aspectului uman in general;
– acopera atat domeniile cognitive, cat si pe cele afective si psihomotorii ale invatarii scolare;
– se ocupa atat de rezultatele scolare cat si de procesele de predare si invatare pe care le implica;
– se constituie parte integranta a procesului didactic, nu mai este privita din exteriorul acestuia;
– dezvolta tot timpul o functie de feed-back pentru elev;
– tinde sa informeze si personalul didactic asupra punctelor tari si punctelor slabe ale eforturilor depuse, asupra eficientei activitatii didactice;
– Iși asumă un rol activ, de transformare continua a proceselor de predare si de invatare, de interventie formativa;
– devine un proces continuu si integrat organic procesului de instruire;
– evaluarea devine un mijloc de comunicare de informații asupra stadiului invățării, în vederea ameliorării sau reorganizarii acesteia;
– evaluează elevii in raport cu o norma, cu criterii dinainte formulate;
– aceste criterii sunt cunoscute și de evaluator și de evaluat;
– solicită o diversificare a tehnicilor de evaluare, a metodelor si creșterea gradului de adecvare a acestora la situații didactice concrete;
– vizează deschiderea evaluării spre mai multe perspective ale spatiului scolar (competente relaționale, comunicare profesor-elev; disponibilități de integrare socială);
– centrează evaluarea pe rezultatele pozitive, fără a sancționa în permanență pe cele negative;
– elevul devine partener cu drepturi egale, într-o relație educațională care are la baza „un contract pedagogic”;
– ofera transparență si rigoare metodologică;
– caută să aprecieze si eficacitatea ansamblului de procese care trebuie să conducă la învățare.
– triumful cognitivismului asupra behaviorismului;
– coresponsabilizarea, în procesul evaluativ, a celui care învaţă, deci a elevului;
– introducerea perspectivei metacognitive în procesul evaluativ.

Bibliografie:
Albu, M., 2000, Metode şi instrumente de evaluare în psihologie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca,
Bocoş, Muşata,2002, Instruirea interactivă, Presa Universitară Clujeană,
Cerghit, Ioan, 2002 , Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii, Aramis,
Cerghit, Ioan, Bunescu, Vasile, 1988, Metodologia instruirii, in Curs de pedagogie, Universitatea Bucureşti.
Creţu, Virginia, Ionescu, M., 1982, Mijloacele de învăţământ, in Didactica (coord. D. Salade), E.D.P., Bucureşti.