EVALUAREA – ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI MODERN
Evaluarea urmăreşte, prin conţinutul său, să identifice modul în care obiectivele stabilite se înfăptuiesc în activitatea practică. Pentru a cunoaşte gradul de asimilare al cunoştinţelor, evoluţia și nivelul elevilor, dar şi pentru a stimula activitatea acestora sunt necesare evaluările la începutul, sfârşitul şi pe tot cuprinsul procesului didactic.
După cum le defineşte I.T. Radu, strategiile „sunt definite de modul în care este conceput actul de evaluare în raport cu desfăşurarea procesului pedagogic”.
Evaluarea iniţială este o activitate strategică orientativă care se realizează la început unei activităţi (ciclu de învăţământ, an şcolar, semestru, începutul unui capitol şi chiar al unei lecţii) angajează operaţii de măsurare, apreciere, decizie în vederea cunoaşterii nivelului psihopedagogic real al colectivului de elevi, exprimate în termeni de performanţă şi competenţe actuale sau potenţiale. Ea este impusă de faptul că la începutul unei activităţi de instruire există o oarecare eterogenitate în rândul elevilor în ceea ce priveşte cunoştinţele, abilităţile, în general a posibilităţilor de învăţare a noilor cunoştinţe.
Evaluarea formativă/continuă “se desfăşoară pe tot parcursul unui itinerar pedagogic sau la sfârşitul unei unităţi de studiu, e frecventă şi îi permite elevului să-şi remedieze erorile şi lacunele imediat după apariţia lor şi înainte de declanşarea unui proces cumulativ”. Această evaluare se bazează pe funcţionarea retroactivă şi constituie informaţia de care elevul şi profesorul au nevoie pentru a afla dacă obiectivele prevăzute au fost atinse şi permit continuarea procesului. Utilizarea acestui tip de evaluare angajează operaţii de măsurare – apreciere – decizie pe tot parcursul unei activităţi de instruire. „Evaluarea se realizează din mers, frecvenţa verificărilor fiind mai mare, informaţiile acumulate sunt verificate imediat, prin intervenţiile promte ale profesorului”. „Inovarea decisivă” pe care o aduce acest tip de evaluare constă în efectele de reglare pe care le produce, ceea ce facilitează conştientizarea de către elev a propriei sale formări, dar şi o mai mare autonomie în învăţare. Exemple ale evaluării formative sunt toate extemporalele date (anunţate sau neanunţate), indiferent dacă acestea sunt date din lecţia de zi, dintr-un set de lecţii sau dintr-un capitol.
Evaluarea sumativă/cumulativă – „o evaluare dinamică a rezultatelor şcolare realizate predominant, prin verificări funcţionale, pe parcursul programului, încheiată cu o evaluare globală de bilanţ la sfârşitul unor segmente de activitate, relativ mari”. Este modul de evaluare dinamică a rezultatelor şcolare realizat prin verificări punctuale, pe parcursul programului, încheiate cu o evaluare globală, de bilanţ la sfârşitul unor segmente de activitate relativ mari, în general corespunzătoare trimestrelor sau semestrelor, anului şcolar sau ciclului de învăţământ.
Evaluarea tradiţională centrată pe acumularea de cunostinţe, în care notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare, constituindu-se un moment separat de activitatea de predare-învăţare capătă noi conotaţii. Evaluarea actuală se realizează în vederea adoptării unor decizii şi măsuri ameliorative, pune accent pe problemele de valoare, pe emiterea judecăţii de valoare, ce acoperă atât domeniile cognitive, cât şi pe cele afective şi psihomotorii ale învăţării şcolare. Aceasta îşi asumă un rol activ, dezvoltând mereu o funcţie de feed-back pentru elev, iar elevul devine partener într-o relaţie educaţională ce oferă transparenţă, siguranţă, deschidere. Elevul este evaluat pentru ceea ce ştie, nu este sancţionat pentru ceea ce nu ştie. Probele de evaluare sunt instrumente de evaluare gândite, proiectate şi corectate de către profesor. Ele sunt stabilite în funcţie de conţinuturile de învăţat şi de obiectivele propuse, pentru a testa şi evalua performanţele elevilor şi pot consta în simple întrebări, în întrebări-problemă, în exerciţii, în probleme, în sarcini de lucru cu caracter teoretic, practic sau teoretico-practic.
Folosirea echilibrată a strategiilor de evaluare impune, la rândul ei, diversificarea tehnicilor şi a instrumentelor de evaluare:
– metode tradiţionale: probe orale; probe scrise; probe practice;
– metode alternative (complementare) cum ar fi observarea sistematică a elevilor, investigaţia; chestionarul; proiectul (miniproiectul ); portofoliul; tema pentru acasă; tema de lucru în clasă; grile de evaluare; scale de evaluare; autoevaluarea.
Probele orale reprezintă metoda cel mai des utilizată la clasă. Ion T. Radu o consideră tehnică de examinare, V. Pavelcu – probă, iar I. Nicola metodă şi procedeu evaluativ – stimulativ „o formă de conversare prin care profesorul urmăreşte volumul şi calitatea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor elevilor şi capacitatea de a opera cu ele”
Probele scrise sunt practicate şi uneori chiar preferate, datorită unora dintre avantajele lor imposibil de ignorat în condiţiile în care se doreşte eficientizarea procesului de instruire şi creşterea gradului de obiectivitate în apreciere. Probele scrise au o valoare de obiectivitate şi imparţialitate mai mare decât cele orale. Probele scrise aduc, desigur, şi dezavantaje şi anume: oferă elevului o slabă retroinformare utilă; îngrădesc sever sfera cunoştinţelor ce urmează a fi verificate; lipseşte climatul psihologic şi cel afectiv.
Principalele metode alternative sau complementare de evaluare al căror potenţial formativ susţine individualizarea actului educaţional prin sprijinul elevului sunt: observarea sistematică a activităţilor şi a comportamentului elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliul, autoevaluarea.
Observarea sistematică a activităţilor şi a comportamentului elevilor în timpul activităţii didactice este o tehnică de evaluare ce furnizează profesorului o serie de informaţii, diverse şi complete, greu de obţinut astfel prin intermediul metodelor de evaluare tradiţională. Observarea este adeseori însoţită de aprecierea verbală asupra activităţii/răspunsurilor elevilor. Pentru a înregistra informaţiile de care are nevoie, profesorul are la dispoziţie practic cinci modalităţi: fişa de observaţii curente; fişa de evaluare (calitativă); scara de clasificare; lista de control/verificare; fişa de caracterizare psiho-pedagogică (la final de ciclu).
Investigaţia – oferă elevului posibilitatea de a aplica în mod creator cunoştinţele însuşite şi de a explora situaţii noi de învăţare, pe parcursul unei ore de curs. Metoda presupune definirea unei sarcini de lucru cu instrucţiuni precise, înţelegerea acestora de către elevi înainte de a trece la rezolvarea propriu-zisă, practică, prin care îşi pot demonstra un întreg complex de cunoştinţe şi de capacităţi.
Proiectul – este un demers evaluativ mai amplu, ce permite o apreciere complexă şi nuanţată a învăţării, ajutând la identificarea unor calităţi individuale ale elevilor. Este o formă de evaluare puternic motivantă pentru elevi, deşi implică un volum de muncă sporit – inclusiv activitatea individuală în afara clasei. Proiectul reprezintă o formă de evaluare complexă, ce conduce la aprecierea unor capacităţi şi cunoştinţe superioare.
Portofoliul – este un instrument de evaluare complex, ce include experienţa şi rezultatele relevante obţinute prin celelalte metode de evaluare. El reprezintă „cartea de vizită“ a elevului urmărind procesul global înregistrat de acesta, nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele achiziţionate pe o unitate mare de timp, dar şi atitudinile acestuia; este un mijloc de a valoriza munca individuală a elevului, acţionând ca factor al dezvoltării personalităţii, rezervându-i elevului un rol activ în învăţare. Portofoliul poate fi de două tipuri: portofoliu de învăţare şi portofoliu de evaluare. În funcţie de caracterul său, se modifică şi conţinutul acestuia. Portofoliul surprinde şi evaluează elevul în complexitatea personalităţii sale, componentele lui înscriindu-se în sfera interdisciplinarităţii.
Autoevaluarea – are drept scop să-i ajute pe elevi să-şi dezvolte capacităţile de autocunoaştere şi de autoevaluare, să compare nivelul la care au ajuns cu nivelul cerut de obiectivele învăţării şi de standardele educaţionale, să-şi dezvolte un program propriu de învăţare, să-şi autoevalueze şi valorizeze atitudini şi comportamente.
Din punct de vedere didactic, profesorul este un expert care transmite elevilor informații privitoare la canonul literar, iar evaluarea vizează cu precădere verificarea unor cunoștințe asociate fenomenului cultural. Elevii trebuie să facă dovada că pot analiza textele, folosind anumite instrumente și concepte.
Profesorul pune accent pe efectul pe care textul îl are asupra elevului-cititor și încearcă să creeze situații de învățare prin care elevii jsă devină conștienți de valorile pe care le interiorizează prin lectura textului, să provoace răspunsurile/reacțiile personale ale elevilor față de textele citite. Această abordare este menită în primul rând să stimuleze reflecția elevilor asupra textelor citite. Elevii sunt puși în situația de a citi, de a scrie despre ceea ce citesc, de a vorbi despre ceea ce ciktesc și scriu. Ei nu mai sunt dependenți de un profesor, ci sunt ghidați de un profesor să-și construiască propria înțelegere asupra literaturii și să-și dezvolte propriile preferințe de lectură. Metodele de evaluare sunt destul de greu de conceput, se bazează pe portofoliile de lectură.
Un paradox al programelor actuale de gimnaziu este faptul că, la nivelul obiectivelor de referință, achizițiile lingvistice sunt subrdonate receptării și producerii de mesaje (propunând o perspectivă funcționalistă a limbii în uz), în vreme ce, la nivelul conținuturilor ne situăm încă într-o perspectivă tradițională, în care predomină abordarea descriptivă, academică a elementelor de construcție a comunicării.
Implementarea eutoevaluării îi face pe elevi mai conștienți de nevoile individuale de învățare. Ei își vor da seama că sunt agenți activi în procesul de învățare.
Într-o societate în perpetuă schimbare, evaluarea reprezintă un mod eficient de realizare a demersului inițial în vederea atingerii obiectivelor propuse.
Prin evaluare, profesorul „oferă elevilor posibilitatea de ademonstra nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități testate prin utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit.”
Evaluarea reprezintă actul didactic complex, integrat întregului proces de învăţământ care urmăreşte măsurarea cantităţii cunoştinţelor dobândite, ca şi valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa acestora la un moment dat, oferind soluţii de perfecţionare a actului didactic. A evalua rezultatele şcolare înseamnă a determina măsura în care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum şi eficienţa metodelor de predare – învăţare.
Relaţiile funcţionale dintre acţiunile de evaluare a rezultatelor şcolare, pe de o parte, şi procesele de instruire şi educare, pe de altă parte, relevă funcţiile fundamentale ale evaluării în activitatea şcolară.
BIBLIOGRAFIE:
1. Cucoş, C. – Pedagogie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
2. Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare – Ghid de evaluare limba și literatura română, Bucureşti, 2001
3. Stoica A., Mihail R. – Evaluarea educațională. Inovații și perspective, Ed. Humanitas, 2006
4. Cerghit, I. – Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
5. Radu, Ion T. – Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004
6. www.didactic.ro
NOVACOVICI SNEJANA / LICEUL TEHNOLOGIC CLISURA DUNĂRII
29
aug.