Neagu Florentina

PROIECTUL EDUCAȚIONAL NAȚIONAL
”EVALUAREA ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”
ÎNTRE MODERN ȘI TRADIȚIONAL

Evaluarea școlară este o problemă importantă a învățământului românesc care trebuie abordată prin modalități variate și din mai multe unghiuri.
În procesul de învăţământ, în sistemul educativ, în relaţia dintre şcoală şi societate, dar şi în destinele individuale ale elevilor şi profesorilor, evaluarea are un caracter complex și îndeplinește numeroase funcții. Acestea fac ca abordarea unilaterală și simplistă a evaluării să fie total nepotrivită.
Evaluarea este, în primul rând, o acţiune pedagogică, având funcţii formative şi implicând obiective, metode, tehnici şi mijloace specifice acţiunii educative, aşa încât punctul de vedere pedagogic nu trebuie să lipsească din nicio analiză asupra evaluării. În al doilea rând, evaluarea imprimă o și dimensiune socială rezultatelor predării şi învăţării, condiţionează absolvirea şi accesul pe treptele sistemului de învăţământ, este baza recunoaşterii sociale a studiilor, depășind astfel cadrul strict al procesului de învăţământ şi al şcolii.
Datorită schimbărilor permanente ce au loc, la nivel global, în toate domeniile, există și în sistemul de învățământ o preocupare continuă pentru adaptarea la noile cerințe, sistemul tradițional dovedindu-se incapabil să respundă noilor cerințe. Noile generaţii sunt, acum, capabile să utilizeze, fără rezerve, toate tehnologiile şi instrumentele de ultimă oră, cerând schimbare, cerând un învăţământ deschis, flexibil, care să pună în centrul atenţiei elevul. Deși există convingerea clară a necesității construirii unui sistem modern, există, în același timp, certitudinea că acesta terbuie să aibă ca fundaţie tot ceea ce a avut mai bun şcoala tradiţională. Există, de asemenea, convingerea că evaluarea folosită în învăţământul românesc poate contribui mai mult la modernizarea educaţiei aflate acum în plin proces de inovare.
Așa cum s-a putut observa, de-a lungul timpului, evaluarea modernă, spre deosebire de cea tradițională, nu se mai rezumă doar la a aprecia dacă elevii au învăţat bine, ci caută să aprecieze şi eficacitatea ansamblului de procese care trebuie să conducă la învăţare. Obiectul evaluării nu mai este doar elevul, ci întreg sistemul.
Contrar evaluării tradiţionale, evaluarea modernă implică sistemul instituţional la diferitele sale niveluri; este ceea ce ne convinge să avem în vedere accepţiunile diferite ale conceptului de evaluare: una limitată strict la rezultatele elevului, care poate fi denumită şi evaluare docimologică, alta dedicată diverselor alte variabile incluse în procesul didactic, denumită evaluare de proces.
Prezentarea comparativă a caracteristicilor celor două tipuri de evaluare şcolară ne arată că evaluarea tradiţională are un caracter informativ în care învăţătorul impune evaluarea ca o sarcină dată elevilor și se concentrează pe verificarea cunoştinţelor acumulate de elevi, în timp ce evaluarea modernă are un caracter formativ unde învăţătorul explică importanţa evaluării elevilor şi a procesului didactic și se concentrează pe aprecierea capacităţilor de înţelegere şi de aplicare a informaţiilor noi. Evaluarea tradițională este axată în special pe verificarea a “ceea ce ştie elevul “. Interesele elevilor de autocunoaştere şi experienţele lor sunt valorificate rareori. În evaluare predomină controlul întregului colectiv, prin sarcini administrate frontal de către învăţător.
Evaluarea se sprijină preponderent pe forme tradiţionale: probe orale, scrise şi practice. Predomină evaluarea sumativă, cu rol de clasificare şi de sancţionare. Evaluarea se face de obicei prin testarea cunoştinţelor, a priceperilor şi a deprinderilor. Evaluarea este centrată pe produsele învăţării de către elev. Elevul receptează sarcina dată de învăţător şi rezolvă itemii de evaluare. Evaluarea solicită intens memoria elevilor. Itemii de evaluare vizează, de obicei, un singur răspuns sau o singură soluţie. În învăţare se solicită interpretări unice ale ideilor şi evenimentelor. Învăţătorul dirijează activitatea de evaluare a elevilor. Învăţătorul stabileşte standarde unice pentru evaluarea învăţării. Evaluarea se face, de obicei, la sfârşitul învăţării, pentru a constata “ cine a înţeles“. Elevii sunt evaluaţi, de regulă, printr-o singură formă de evaluare.
Evaluarea modernă este axată în special pe “ ceea ce poate să facă elevul “ şi pe atitudinea dobândită de acesta în procesul învăţării. Elevii sunt stimulaţi să se autocunoască şi să-şi autoevalueze propriile competenţe. În evaluare se îmbină controlul frontal cu evaluarea pe grupe, evaluarea reciprocă şi cu autoevaluarea, apelând şi la alte forme de apreciere: observarea comportamentului elevilor, aprecierea produselor activităţii etc. Predomină evaluarea formativă, cu rol de cunoaştere a punctelor tari ale elevilor şi de stimulare şi remediere a celor slabe, se abordează aprecierea activităţilor practice şi experimentale în care este angrenat elevul. Evaluarea este centrată pe procesele pe care învăţarea le presupune. Elevul participă la evaluarea sa, îşi evaluează colegii.
Evaluarea solicită intens atenţia, gândirea critică şi imaginaţia creatoare a elevului. Itemii de evaluare vizează răspunsuri variate, soluţii alternative, multiple. În învăţare se propun multiple perspective asupra ideilor şi evenimentelor. Învăţătorul devine un factor stimulator al elevilor în a se autoevalua şi a-şi evalua colegii. Elevii colaborează cu învăţătorul pentru stabilirea, îndeplinirea obiectivelor şi evaluarea rezultatelor. Evaluarea este continuă şi diagnostică pentru a realiza predarea pe măsura nevoilor elevilor, aceștia fiind evaluaţi prin mai multe strategii de evaluare.
Toate cadrele didactice ar trebui să utilizeze, pe lângă metodele tradiţionale, şi metode moderne şi complementare de evaluare, deoarece acestea contribuie la realizarea unei evaluări eficiente şi la îmbunătăţirea întregului proces de învăţământ. Chiar dacă ele prezintă anumite dificultăţi în elaborare şi administrare, necesitând mai mult timp, elevii manifestă mai mult interes faţă de aceste metode alternative de evaluare. Prin intermediul lor putem descoperi abilităţi, capacităţi, competenţe pe care, doar prin intermediul metodelor tradiţionale de evaluare nu le-am fi putut identifica.
Faptul că elevii au fost apreciaţi pentru că “ pot face “ şi ei ceva deosebit, i-a determinat să devină mai motivaţi pentru obţinerea unor performanţe mai bune. Grilele de autoevaluare au permis elevilor să-şi determine, în condiţii de autonomie, eficienţa activităţilor realizate. Prin noile metode de evaluare am urmărit diversificarea controlului activităţii şcolare, având ca finalitate formarea unor competenţe şi capacităţi operaţionale în mai multe domenii. Autoevaluarea a favorizat reflecţii de ordin metacognitiv, dovedindu-şi caracterul formator prin faptul că a acordat o mare parte din responsabilitatea evaluării elevilor înşişi; i-a stimulat pe elevi în a-şi ameliora rezultatele, evidenţiind progresul şi nu incapacitatea lor de a realiza anumite cerinţe şcolare. Finalitatea evaluării a oferit “o oglindă” a nivelului de pregătire a elevilor de-a lungul unei perioade de şcolaritate. În concluzie, doar utilizarea metodelor tradiţionale de evaluare nu poate realiza o evaluare eficientă, nu poate oferi date complete asupra evoluţiei( progresului / regresului) rezultatelor şcolare ale elevilor.
Învăţământul poate deveni mai eficient prin acordarea unei importanţe mai mari utilizării metodelor moderne de evaluare, prin transformarea elevului într-un partener autentic al profesorului în evaluare prin autoevaluare, interevaluare şi evaluare controlată.
Deși am crede că metodele moderne de evaluare sunt cele mai potrivite pentru momentul actual, așa cum am mai precizat, ele nu trebuie să le excudă pe cele tradiționale ci, mai degrabă să se bazeze unele pe altele. Pentru a găsi echilibrul în utilizarea celor mai potrivite metode într-un anumit context, depinde de măiestria cadrului didactic de a le îmbina și de a le apica.