Marc Aurica / Școala Gimnazială Câmpeni

Studiu – Evaluarea – între tradițional și modern, în învățământul preuniversitar


Încă de la grădiniţă, se pun bazele formării personalităţii umane, urmărindu-se dobândirea deprinderilor, priceperilor, abilităţilor, atitudinilor, dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, psiho-motrice ale copiilor.
În acest context, procesul de evaluare sub cele trei forme, iniţială, continuă şi finală, este absolut necesar în evidenţierea zilnică a progreselor copiilor precum şi în descoperirea „carenţelor” în derularea procesului instructiv-educativ, cât și pentru remedierea acestora.
Evaluarea reprezintă totalitatea activităților prin care se colectează, se organizează şi se interpretează datele obţinute în urma aplicării unor instrumente de măsurare în scopul emiterii unei judecăți de valoare pe care se bazează o anumită decizie în plan educaţional. Prin evaluare, profesorul verifică progresul elevilor, îşi identifică aşteptările în raport cu nivelul fiecărei clase şi îşi adaptează instrumentele de evaluare în funcţie de posibilităţile reale ale colectivului de elevi, apreciind progresul individual.
Evaluarea în educaţie are drept scop aprecierea efectelor unui demers pedagogic, în mod obiectiv şi prin mijloace ştiinţifice. Evaluarea controlează şi condiţionează dinamica clasei, încât putem spune că nu există învăţare eficientă fără evaluare. Ea acţionează în cadrul concret al clasei de elevi, folosind instrumente specifice pentru analiza progresului acestora în grup şi individual.
Evaluarea asigură premisele desfăşurării în condiţii optime, a proceselor de predare şi învăţare. Interrelaţia care se realizează între cele trei procese creează un circuit continuu, conform căruia nu putem înfăptui unul dintre ele fără a ţine cont de celălalt. Evaluarea tradiţională centrată pe acumularea de cunostinţe, în care notarea este un scop în sine, un mijloc de clasificare, constituindu-se un moment separat de activitatea de predare-învăţare, capătă noi conotaţii.
Didactica modernă, studiile şi cercetările realizate în domeniul evaluării, precum şi practica educaţională punctează că strategiile tradiţionale de evaluare au un caracter limitat, iar aprecierea rezultatelor şcolare este utilizată adesea ca “mijloc de constrângere” a elevilor, pentru a desfăşura o activitate de învăţare sistematică. Accentul se pune, de cele mai multe ori, pe volumul cunoştinţelor asimilate şi rareori pe capacităţi, aptitudini, competenţe, descurajând formarea şi dezvoltarea la elevi a unor abilităţi şi aptitudini creative.
În practica şcolară s-au îmbunătăţit metodele şi tehnicile de evaluare în scopul realizării unor corelaţii eficiente între predare – învăţare – evaluare şi pentru a atinge dezideratele propuse pentru formarea personalităţii autonome, libere şi creatoare.
Învăţământul modern solicită conceperea unui nou cadru de evaluare, a unui nou sistem de referinţă care să aibă la bază formarea competenţelor elevului. Centrarea pe competenţe este o preocupare majoră a ultimilor ani. Evaluarea actuală se realizează în vederea adoptării unor decizii şi măsuri ameliorative, pune accent pe problemele de valoare, pe emiterea judecăţii de valoare, ce acoperă atât domeniile cognitive cât şi pe cele afective şi psihomotorii ale învăţării scolare. Aceasta îşi asumă un rol activ, dezvoltând mereu o funcţie de feed-back pentru elev, iar elevul devine partener într-o relaţie educaţională ce oferă transparenţă, siguranţă, deschidere. Elevul este evaluat pentru ceea ce ştie, nu este sancţionat
pentru ceea ce nu ştie. Este recunoscut faptul că metodele complementare de evaluare reprezintă o alternativă la formulele tradiţionale a căror prezenţă domină şi care realizează evaluarea rezultatelor şcolare obţinute “pe un timp limitat şi în legătură cu o arie mai mare sau mai mică de conţinut, dar oricum definită” (I.T. Radu, 2000, p223). Alternativele oferite constituie opţiuni metodologice şi instrumentale care îmbogăţesc practica evaluativă evitând rutina şi monotonia. Valenţele formative le recomandă susţinut în acest sens. Este cazul, în special, al investigaţiei, al proiectului şi al portofoliului, al hărţilor conceptuale care în afara faptului că reprezintă importante instrumente de evaluare, constituie în primul rând sarcini de lucru a căror rezolvare stimulează învăţarea de tip euristic. Strategiile alternative pot include lucrări scrise şi revizuite, analize orale referitoare la evenimente cotidiene, cooperarea cu alţii în rezolvarea unor sarcini de învăţare, în organizarea unei cercetări.
Asemenea sarcini solicită elevul să sintetizeze informaţia asimilată şi să creeze răspunsuri elaborate, complete. Validitatea crescută a evaluărilor alternative (autentice) rezultă din relevanţa acestora pentru subiecţii evaluaţi şi din concordanţa lor cu “scenariile” vieţii reale. Denumindu-le “tehnici de evaluare informală”, Cecilia Navarete, Robert Martinez şi al. (1990) apreciază că ele ar putea fi cu adevărat reprezentative pentru curriculum, explicite pentru profesori şi elevi, valide şi fidele prin aria de conţinut acoperită, prin acurateţea şi constanta rezultatelor în cursul aplicării.
Procedurile alternative de evaluare fac posibilă aprecierea competenţelor achiziţionate de elevi prin parcurgerea unei învăţări contextualizate, situând evaluarea într-un context semnificativ de comunicare interpersonală, de cercetare şi rezolvare de probleme.
Valenţele formative ale strategiilor alternative pot fi sintetizate astfel:
• realizează evaluarea rezultatelor în strânsă corelaţie cu instruirea/ învăţarea, de cele mai multe ori, concomitent cu aceasta;
• stimulează implicarea activă a elevilor, conştientizarea responsabilităţii asumate;
• realizează evaluarea holistică a progresului elevului;
• asigură clarificarea conceptuală şi facilitează operaţionalizarea cunoştinţelor asimilate;
• oferă o perspectivă de ansamblu asupra activităţii elevului pe o perioadă mai lungă de timp, depăşind neajunsurile metodelor tradiţionale cu caracter de sondaj;
• evaluează gradul de realizare a unor obiective ce vizează aptitudinile, atitudinile, capacităţile, competenţele elevului ce nu pot fi măsurate şi apreciate prin strategiile tradiţionale;
• consolidează deprinderile şi abilităţile de comunicare socială, de cooperare precum şi capacitatea de autoevaluare;
• asigură un demers interactiv al predării-evaluării, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru, valorificând şi stimulând potenţialul creativ şi originalitatea;
• reduce factorul stres: evaluarea având ca scop principal îmbunătăţirea activităţii stimularea/motivarea elevului şi nu sancţionarea cu orice preţ;
Noul sistem de evaluare prin calificative bazate pe descriptori de performanţă a însemnat schimbarea orientării evaluării dinspre cantitativ spre calitativ, elevul devine subiect şi obiect al evaluării, nu mai interesează ierarhizarea elevilor, încadrarea lor într-o normă statistică, raportarea la anumite şabloane, se realizează o evaluare obiectivă (prin utilizarea a patru trepte de notare), transparenţă în notare. Expresia terminală a operaţiei de apreciere, de emitere a unei judecăţi de valoare, în raport cu performanţa (competenţa elevului evaluat) este exprimată prin unul din calificativele bine știute.
Așa după cum afirmă I.T. Radu (2000, p.228)“…. este greu de imaginat ca o metodă sau alta, oricât de evidente ar fi virtuţile acesteia, să acopere toate cerinţele pe care le reclamă evaluarea rezultatelor şcolare sau să răspundă tuturor situaţiilor de instruire”.
Îmbinarea formelor de evaluare tradiţională cu cele moderne face ca elevii să fie stimulaţi să cerceteze, să colaboreze, să-şi formeze şi să-şi consolideze abilităţi și competențe.

Bibliografie:
Alternative metodologice interactive, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2003;
Nicola I., Tratat de pedagogie scolara , Editura Aramis Bucureşti, 2001;
Schaub H.; Zenke K.G., Dicţionar de pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
Siebert H. – Pedagogie constructivistă. Bilanţ al dezbaterii constructiviste asupra practicii educative, Iaşi, Institutul European, 2001;
Radu I.T. – Evaluarea in procesul didactic, E.D.P. Bucureşti, 2000.
Manolescu, Marin, Teoria şi metodologia evaluării, Editura Universitară, Bucureşti, 2010;