KIRLANDI MIOARA / Colegiul Național Costache Negri, Galați

EVALUAREA PUNTEA DINTRE PREDARE ȘI ÎNVĂȚARE

Evaluarea reprezintă singura modalitate prin care ne putem da seama ce efect a avut predarea asupra elevilor, pentru a ne putea planifica următorii pași. Profesorul emerit Dylan Wiliam, autorul celebrei lucrări pe această temă „Inside the Black Box”, ne explică ce este și ce nu este evaluarea formativă.
Toți profesorii ascund același secret. Elevii noștri nu învață ce le predăm noi. Susținem lecții extraordinare, elevii par atenți și interesați, și totuși, când ne uităm la rezultatele muncii lor, rareori sesizăm vreo legătură cu conținutul lecțiilor. După cum sublinia David Ausubel cu 50 de ani în urmă, predarea de calitate are la bază situația reală a elevilor și mai puțin situația în care ne-am dori noi să fie, prin urmare trebuie să aflăm ce au învățat cu adevărat elevii noștri înainte de a trece la pasul următor. Ideea că evaluarea ar trebui să susțină învățarea, precum și să măsoare nivelul de reușită al acesteia nu este nouă.
În lucrările sale despre pedagogia stăpânirii conținuturilor, elaborate în anii 1960, Benjamin Bloom afirma că învățarea este imprevizibilă și, prin urmare, este esențial ca profesorii să înțeleagă ce învață elevii pentru a putea lua decizii pertinente. Era o opinie radicală pentru acele vremuri, când ideea că unii elevi reușesc mai bine decât alții se bucura de un larg consens. În loc să accepte ideea că rezultatele școlare sunt distribuite conform „curbei lui Gauss”, Bloom a sugerat că o distribuție normală a rezultatelor este sinonimă cu eșecul pedagogic, pentru că nu face decât să reproducă condițiile naturale.
Rolul profesorului este de a distruge această curbă a lui Gauss. În acest scop, profesorul trebuie să acorde o mai mare atenție pedagogică elevilor care au nevoie de așa ceva pentru a reuși. Utilizarea evaluării pentru a îmbunătăți învățarea se numește uneori evaluare formativă, alteori evaluare pentru învățare. Mulți autori folosesc acești termeni într-o manieră interschimbabilă, însă există diferențe importante între cele două noțiuni.
Evaluarea pentru învățare constă în utilizarea evaluării mai ales pentru îmbunătățirea învățării, și mai puțin pentru măsurarea acesteia. Dacă le spun elevilor mei luni că vor da lucrare de control vineri, iar elevii se pregătesc, sunt șanse mari ca evaluarea să le îmbunătățească nivelul de cunoștințe, chiar dacă nu dau nicio lucrare în acea vineri. Testarea poate fi o tehnică de învățare foarte eficientă: sute de experimente psihologice au demonstrat că testele, chiar și când nu sunt notate, îmbunătățesc învățarea. Ele reprezintă un bun antrenament pentru memorie, conducând la îmbunătățirea învățării pe termen lung.
Cele două utilizări ale evaluării pot fi calificate drept „evaluare pentru învățare” pentru că obiectivul evaluării este de a promova învățarea. Ele nu reprezintă exemple de evaluare formativă. Pentru a se încadra în această categorie, rezultatele evaluării ar trebui să fie utilizate pentru a îmbunătăți predarea. Concret, o evaluare este formativă în măsura în care datele extrase din evaluare sunt folosite – de profesori, de elevi sau de alți actori – pentru a lua decizii mai bune privind pașii următori.
Conform acestei definiții, nu există „evaluare formativă”, pentru că informațiile extrase din evaluare pot fi folosite atât formativ, cât și sumativ. Dacă constat că un elev știe 50% din tabla înmulțirii, sunt în situația de a trage o concluzie sumativă.
Dacă însă mă uit cu mai multă atenție la rezultatele testului și văd că respectivul elev are dificultăți la înmulțirea cu șapte, atunci eu, în calitate de profesor, pot să fac ceva. Aceeași evaluare, ba chiar aceleași rezultate ale evaluării, pot fi folosite formativ sau sumativ.
Iată de ce cuvintele „formativ” și „sumativ” se pretează mai bine la tipurile de concluzii care pot fi desprinse din rezultatele evaluării decât la tipurile de evaluare.