GLIGOR DANA / ȘCOALA GIMNAZIALĂ CAMPENI, JUD. ALBA

ÎNVĂŢAREA MEDIATĂ

Învăţarea mediată începe de la o vârstă fragedă primul mediator fiind, de regulă, mama, aceasta acţionând conştient sau inconştient. Totuşi, principalii mediatori, cu rolul cel mai important în viaţa unui copil răman dascălii începand cu educatoarea, învăţătorul şi apoi profesorul. Aceştia nu trebuie să se rezume doar la transmiterea de noi cunoştinţe ci, în special la transcendenţa acestora dincolo de situaţia imediată, şi, de asemenea, de a stabili legături dintre noile cunoştinţe şi cele însuşite anterior. La fel de important este şi de a-l face pe copil să înţeleagă de ce este important să- şi însuşească anumite cunoştinţe, la ce îi folosesc acestea în viaţă, adică medierea sensului. Unui şcolar de clasa I, de exemplu, este important să-i explici de ce trebuie să înveţe să scrie şi să citească: ca să-şi poată citi singur poveştile, să poată citi la televizor, să-şi citescă revista sau cartea preferată, fără a mai avea nevoie de ajutorul unui adult; scrisul este important pentru a putea comunica prin intermediul lui cu cei aflaţi departe prin intermediul scrisorilor sau al internetului,etc.
Copilului trebuie să-i trezeşti în permanenţa curiozitatea prin căutarea de noi sensuri, de noi posibilităţi de relaţionare a cunoştinţelor deja mediate. Un copil căruia i se transmit cunoştinţe fără ca medierea transcendenţei şi medierea sensului să aibă loc, va poseda aceste cunoştinţe, în cel mai fericit caz, dar nu va şti să se folosească de ele, nu va reuşi să stabilească legături între ele, nici să le găsească aplicabilitatea în situaţii concrete de viaţă, adică va fi o învăţare mecanică, inutilă, fără sens. De aceea este important ca dascălul să aibă în permanenţă grijă de modul în care îşi susţine lecţiile, să reuşescă să capteze atenţia elevilor, să le trezească interesul provocand noi situaţii de învăţare de cate ori observă scăderea interesului şi a atenţiei elevilor.
Elevul trebuie să participe activ la propria situaţie de învăţare ca partener şi nu ca simplu receptor pasiv de informaţii. Fiecare lecţie trebuie să aibă un scop bine precizat care trebuie să transceadă dincolo de situaţia imediată, prezentă, care să-i ofere elevului dincolo de posibilitatea de a –şi îmbogăţi experienţa cognitivă şi afectivă, posibilitatea de relaţionare a situaţiei prezente cu situaţii trecute cat şi proiectarea de noi relaţii între acestea.
Atunci când lecţia care trebuie predată cuprinde cunoştinţe pe care elevii nu le pot observa în mod direct în mediul lor de viaţă, aceştia pot întampina unele dificultăţi în înţelegerea fenomenelor respective. Învăţătorul trebuie să folosească un material intuitiv bogat, diversificat pentru ca elevii să poată înţelege cat mai bine, iar generalizarea, concluziile trebuie trase de catre elevii după obsevarea mai multor materiale. Activitatea în grupe, echipe de 4-5 elevi contribuie, de asemenea la înlăturarea dificultăţilor de înţelegere, ştiut fiind faptul că elevii învaţă cu uşurinţă unii de la ceilalţi. Rolul cadrului didactic în clasă este doar de mediator al situaţiilor de învăţare, de “expert” în anumite probleme, care poate fi consultat, întrebat pentru lămurirea unor lucruri. Elevul trebuie încurajat să comunice, să pună întrebări pentru ca la sfarşitul orei să aibă lecţia înţeleasă, să nu plece acasă cu nelămuriri, cu lucruri neclare, neînţelese. Elevul trebuie pus în situaţii de învăţare suficient de dificile pentru a-i trezi interesul, curiozitatea pentru a nu fi plictisitoare, dar nu atât de grele încât sa fie demoralizat, descurajat.

Bibliografie:
Oprea, Crenguţa -Lăcrămioara, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, Europenitatea învăţământului primar din România, Ediţia I, L.J.S.Î., Prahova, 2007