GÎRD CRISTINA / ȘCOALA GIMNAZIALĂ SADOVA, DOLJ

EVALUAREA, PARTE INTEGRANTĂ A CURRICULUMULUI

Evaluarea este o parte foarte importantă a procesului de instruire, iar poziţia ei a fost reconsiderată mai ales în ultimele decenii, când au fost elaborate foarte multe lucrări pe această temă şi când au fost întreprinse numeroase cercetări care să investigheze o serie de aspecte ale evaluării. În contextul analizării relaţiei dintre curriculum şi evaluare, evaluarea reprezintă o parte integrantă a curriculumului, abordând procesul de predare-învăţare-evaluare în mod unitar. Orice schimbare produsă la nivelul uneia dintre aceste activităţi influenţează modalităţile de realizare a celorlalte, generând o adevărată reacţie în lanţ, care impune reveniri şi revizuiri permanente.
Procesul evaluativ include trei operaţii complexe, aflate în relaţie de complementaritate: măsurarea, aprecierea şi decizia. Măsurarea presupune verificarea rezultatelor şcolare şi „dimensionarea” acestora, asigurând baza obiectivă a evaluării. Aprecierea impune emiterea unei judecăţi de valoare asupra datelor obţinute în urma măsurării. Prin această operaţie „se stabileşte valoarea rezultatelor şcolare precum şi a procesului de învăţare”. Decizia se concretizează în adoptarea unor măsuri care vizează fie certificarea rezultatelor şcolare, fie reglarea şi optimizarea procesului instructiv-educativ.
Plecând de la relaţia elevilor şi educatorilor implicaţi în procesul instructiv-educativ evaluarea îndeplineşte următoarele funcţii pedagogice
Având în vedere activitatea elevilor, evaluarea îndeplineşte:
– funcţia de informare, care se concretizează prin înştiinţarea elevilor şi părinţilor în legătură cu rezultatele obţinute;
– funcţia motivaţională, care se referă la stimularea activităţii elevilor;
– funcţia de control, care presupune o verificare a calităţii predării şi învăţării;
– funcţia de selecţie permite clasificarea şi/sau ierarhizarea elevilor după valoarea performanţelor obţinute. Această funcţie relevă competenţele şi cunoştinţele elevilor la finalul unui ciclu sau forme de şcolarizare.
– funcţia de reglare şi autoreglare se aplică atât la nivelul elevilor, cât şi pentru profesori, urmărind îmbunătăţirea activităţii de învăţare şi predare.

Având în vedere activitatea profesorilor, evaluarea îndeplineşte:
– funcţia constatativă, presupune o bună cunoaştere atât a stării proceselor instructiv-educative, cât şi a rezultatelor obţinute şi stabileşte parametrii optimi, sau nu, în care s-a desfăşurat activitatea;
– funcţia diagnostică urmăreşte identificarea cauzelor care stau la baza fenomenelor constatate, precum şi depistarea lacunelor, în vederea ameliorării lor;
– funcţia de prognoză presupune elaborarea unor predicţii privind evoluţia următoare a procesului de învăţare şi reflectarea asupra unor soluţii de ameliorare concretă sau de perfecţionare a activităţii didactice.
Realizarea acestor funcții ale evaluării implică, atât o folosire a strategiilor de evaluare, cât și diversificarea tehnicilor și a instrumentelor de evaluare.
În literatura psihopedagogică sunt identificate mai multe forme de evaluare, astfel încât există un consens în rândul specialiştilor care consideră că cele mai importante dintre acestea sunt evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea sumativă sau certificativă. În literatura psihopedagogică există o serie de comparaţii între formele evaluării în care se menţionează punctele tari şi punctele slabe ale fiecărei modalităţi de evaluare.
Evaluarea iniţială:- identifică nivelul achiziţiilor iniţiale ale elevilor în termeni de cunoştinţe, competenţe şi abilităţi, în scopul asigurării premiselor atingerii obiectivelor propuse pentru etapa imediat următoare;
-“este indispensabilă pentru a stabili dacă subiecţii dispun de pregatirea necesare creării de premise favorabile unei noi învăţări” (Ioan Cerghit, 2002).
Evaluarea formativă:- urmăreşte dacă obiectivele concrete propuse au fost atinse şi permite continuarea demersului pedagogic spre obiective mai complexe; “Unicul scop al evaluării formative este să identifice situaţiile în care întâmpină elevul o dificultate, în ce constă aceasta şi să-l informeze” (De Landsheere, 1975), atât pe el cât şi pe profesor.
Evaluarea sumativă:- stabileşte gradul în care au fost atinse finalităţile generale propuse (fie dobândirea unei atitudini sau a unei capacităţi), comparându-i pe elevi între ei (interpretare normativă), ori comparând performanţele manifestate de fiecare cu performanţele aşteptate (interpretarea criterială).
În cadrul unei societăți în care se învață de la fiecare, după cum spune G. Văideanu, perfecționarea acțiunilor de evaluare a rezultatelor și procesele desfășurate este una dintre condițiile învățământului eficient.
În practica școlară curentă sunt utilizate preponderent metodele tradiționale de evaluare( care prezintă avantaje şi dezavantaje):
– probe scrise – sunt utilizate sub formă de : teză, test, extemporal, referat, chestionar, eseu, portofoliu, proiect, temă pentru acasă etc.Avantajele acestor probe constau în fatul că subiectele sunt uniforme ,că oferă posibilitatea de a evalua un număr mare de elevi şi că sunt mai bine primate de elevii emotivi. Dezavantajele constau în faptul că la unele tipuri de exerciţii răspunsurile pot fi intuite, ghicite şi se poate merge până la tentative (reuşite sau ratate) de copiere.
– probe orale – se pot aplica individual sau pe grupe de elevi. Avantajul acestor probe constă în posibilitatea dialogului profesor-elev, în cadrul căruia profesorul îşi poate da seama nu doar „ce ştie” elevul, ci şi cum gândeşte el, cum se exprimă etc.Dezavantajul acestei modalităţi de evaluare constă în faptul că necesită mult timp.;
– probe practice – acestea permit profesorilor să constate la ce nivel şi-au format şi dezvoltat elevii anumite deprinderi practice, capacitatea de „a face” (nu doar de „a şti”). .
Alături de metodele tradiționale de evaluare, în practică pot fi folosite și metode alternative, care presupun utilizarea unei mari varietăţi de metode şi de tehnici sau de strategii alternative destinate evaluării calitative:metoda portofoliului; referate; elaborarea şi susţinerea de proiecte;pregătirea de expoziţii; lucrări de grup( echipă); investigaţii misiuni sau sarcini de executat etc.
Strategiile alternative( studiate de Koretz, 1994, Le Mahieu, 1995, Clarke, 1996 ş.a.) constituie un pas important în evaluare, deoarece introduc elemente noi de învăţare, contribuie la dezvoltarea creativităţii, pun accent pe evaluarea execuţiei directe şi a potenţialului de cunoaştere şi de acţiune al elevului, permit urmărirea progresului elevului în cadrul procesului de învăţare; contribuie la apropierea dintre profesor- elevi, au o valoare educativă ridicată, stimulează autoevaluarea.
Metodele alternative completează datele furnizate de metodele tradiționale.
Orice instrument de evaluare este proiectat, administrat şi corectat de către profesor, iar pentru ca rezultatele evaluării să aibă semnificaţie atât pentru evaluator, cât şi pentru evaluaţi, instrumentele de evaluare (probele) prin care se efectuează masurătorile, trebuie să aibă unele calități, anume: validitate, fidelitate, obiectivitate, aplicabilitate.

BIBLIOGRAFIE:
Berca I., Metodica studierii limbii române în şcoală,Bucureşti, Editura Didactică si Pedagogică, 1986
Cerghit,I. (coord.), Metode de învăţământ, E.D.P., Bucuresti, 1976
Cerghit, I., Sisteme de instruire alternative şi complementare. Bucureşti, Editura Aramis, 2002
Cerghit, I.,Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Laslo,L., Metode şi instrumente de evaluare
Leroy, G., Dialogul în educaţie, E.D.P., Bucuresti, 1974