Forai Elisabeta-Gabriela

Evaluarea cercetării la un opțional de istorie locală

Este un act de cunoaştere al elevilor sub mai multe aspecte: cunoştinţe acumulate, capacităţi dezvoltate, atitudini şi conduite. O evaluare eficientă este cea care:
– arată profesorului dacă au fost atinse obiectivele
– ajută profesorul să facă o diagnoză a progresului elevilor
– ajută profesorul să adapteze sarcinile la posibilităţile elevilor
– ajută profesorul să-şi aprecieze propria activitate
– orientează elevii în alegerea celei mai bune căi de afirmare
Prin evaluare profesorul urmăreşte:
– cunoştinţele acumulate (concepte, fenomene, procese)
– capacităţile intelectuale (raţionamentele, puterea de argumentare şi gândirea divergentă)
– capacitatea de a utiliza cunoştinţele (priceperi, deprinderi, abilităţi şi stăpânirea unor tehnici de lucru)
– trăsături de personalitate (atitudini, comportamente şi conduite)
Componentele unei evaluări sunt:
– măsurarea sau cuantificarea rezultatelor şcolare
– aprecierea sau formularea unei judecăţi de valoare referitoare la rezultatele constatate
– notarea prin care profesorul caracterizează performanţele elevului la un moment dat, cu ajutorul notelor.
Evaluarea trebuie văzută şi ca o modalitate de perfecţionare atât a elevului cât şi a profesorului.
În funţie de momentul realizării evaluării, aceasta este de mai multe tipuri:
– evaluare finală
– evaluare formativă sau continuă
– evaluare periodică
– evaluare sumativă sau finală
Evaluarea iniţială o putem aplica la începutul studierii cursului de istorie locală, pentru a vedea care este baza cunoştinţelor de la care trebuie pornit cursul.
Evaluarea continuă şi periodică o vom folosi pe parcursul întregului an şcolar.
Evaluarea finală se poate realiza la sfârşitul cursului putându-se folosi itemii de la testul iniţial, astfel încât elevii vor fi surprinşi să vadă că au progresat, iar cursul de istorie locală şi-a atins scopul.
Importanţa evaluării ca formă de relaţionare la rezultatele şcolare, este pusă în evidenţă prin intermediul funcţiilor pe care le realizează:
– funcţia educativă care stimulează obţinerea de performanţe prin folosirea rezultatelor ca factor motivaţional;
– funcţia de constatare a rezultatelor obţinute de către elevi;
– funcţia de clasificare şi ierarhizare a elevilor sub raport valoric în cadrul grupului;
– funcţia de diagnosticare şi reglare a activităţii desfăşurate prin evidenţierea cauzelor care au determinat succesul sau eşecul;
– funcţia de prognoză putând fi prevăzute performanţele pe care le-ar putea obţine elevul în etapa următoare de pregătire;
– funcţia socială prin intermediul rezultatelor şcolare factorii de decizie şi societatea fiind informaţi asupra randamentului procesului instructiv .
În procesul de evaluare pot fi utilizate mai multe metode: probele orale, probele scrise şi cele practice (realizarea unor portofolii, hărţi istorice, schiţe şi desene).
Profesorul trebuie să fie foarte atent în elaborarea şi aplicarea testelor docimologice urmărind paşii următori:
– formularea clară şi fără ambiguităţi a cerinţelor;
– indicarea punctajului din baremul de corectare;
– indicarea timpului necesar pentru rezolvarea testului.
În acelaşi timp profesorul trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
1. Ce tip de itemi trebuie construiţi?
2. În ce număr?
3. La ce grad de dificultate trebuie să se plaseze?
4. Cum trebuie să arate aceştia din punct de vedere tehnic?
În funcţie de tipul răspunsurilor la întrebările puse de către profesor, testul va avea mai multe tipuri de întrebări (itemi) şi anume:
A. Itemi obiectivi care la rândul lor se împart în :
a) itemi cu alegere duală de tip Adevarat sau Fals
b) itemi de tip pereche care solicită găsirea unor corespondenţe între noţiunile aşezate pe două coloane
c) itemi cu alegere multiplă care solicită elevului alegerea unui răspuns dintr-o listă de alternative
B. Itemi semiobiectivi care includ:
a) itemi cu răspuns scurt
b) itemi de completare
c) întrebări structurate
C. Itemi subiectivi cu răspunsuri deschise care includ :
a) rezolvarea de situaţii problemă
b) itemi de tip eseu care poate fi liber sau structurat .
Itemii cu răspunsuri deschise dau posibilitatea elevului să creeze, să treacă prin filtrul propriu cunoştinţele legate de o anumită temă. Itemi obiectivi şi semiobiectivi limitează creativitatea elevului, deoarece acesta este solicitat să dea un răspuns exact.
Pentru o evaluare cât mai obiectivă, care să reflecte cunoştinţele acumulate de elevi dar şi capacitatea lor de prelucrare, creativitatea şi sintetizarea cunoştinţelor, profesorul are obligaţia de a îmbina aceste tipuri de itemi. Pe lângă aceste metode clasice de evaluare există metode altenative de evaluare care ar putea fi folosite cu succes la un curs de istorie locală.
Aceste metode alternative ar fi:
– observarea sistematică a activităţii şi comportamentului elevului;
– investigaţia;
– portofoliul;
– proiectul;
– studiul de caz;
– interviul;
– referatul;
– autoevaluarea;
– hărţile conceptuale .
Prin aceste metode alternative, evaluarea depăşeşte graniţele sălii de clasă, ale şcolii şi depăşesc cadrul strict al procesului de învăţământ. Nu evaluăm doar elevii, ci în acelaşi timp, direct sau indirect, evaluăm cadrele didactice, calitatea actului de predare, a procesului de învăţământ, a instituţiei şcolare şi nu în ultimul rând evaluăm sistemul educativ cu componentele sale.
Este recunoscut faptul că aceste metode de evaluare constituie o alternativă la formele tradiţionale a căror prezenţă domină. Alternativele oferite constituie opţiuni metodologice şi instrumentale care îmbogăţesc practica educativă evitând rutina şi monotonia.
Valenţele formative care susţin aceste metode alternative ca practici de succes atât pentru evaluare cât şi pentru realizarea obiectivului central al învăţământului şi anume învăţarea, sunt următoarele:
– stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceştia fiind mai conştienţi de responsabilitatea ce şi-o asumă;
– asigură o mai bună punere în practică a cunoştinţelor, exersarea priceperilor şi capacităţilor în variate contexte şi situaţii;
– asigură o mai bună clarificare conceptuală şi o integrare uşoară a cunoştinţelor asimilate în sistemul noţional, devenind astfel operaţionale;
– asigură un demers interactiv al actelor de predare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând şi stimulând potenţialul creativ şi originalitatea acestuia;
– descurajează practicile de speculare sau de învăţare doar pentru notă;
– reduc factorul stres în măsura în care profesorul este un consilier, iar evaluarea are ca scop în primul rând îmbunătăţirea activităţii şi stimularea elevului şi nu sancţionarea cu orice preţ, activităţile de evaluare cuprinzând materiale elaborate de-a lungul unui interval mai mare de timp .
Utilizarea metodelor alternative de evaluare (pe care dorim să le folosim cât mai mult în opționalul de istorie locală) încurajează crearea unui climat de învăţare plăcut, relaxat, elevii fiind evaluaţi în mediul obişnuit de învăţare prin sarcini contextualizate; realizează experimente, elaborează proiecte, alcătuiesc portofolii, acestea fiind în acelaşi timp sarcini de instruire şi probe de evaluare.
Este important ca elevii să înţeleagă criteriile de evaluare şi procesul evaluativ pentru a putea reflecta asupra performanţelor obţinute, a le explica şi de a găsi modalităţi de progres. Elevii nu trebuie evaluaţi unul în raport cu celălalt, scopul nu este de a-i ierarhiza ci de a vedea evoluţia, progresul şi achiziţiile.
O metodă de evaluare care nu trebuie neglijată este autoevaluarea sau corectarea reciprocă prin care elevul este solicitat să-şi acorde o notă care este discutată cu profesorul şi colegii. Evaluarea la cursul de istorie locală trebuie să fie continuă, pe tot parcursul demersului didactic dintr-un an şcolar, dar poate fi şi una sumativă sau finală, (la sfârşit de capitol, respectiv semestru sau an şcolar).
În procesul instructiv – educativ, evaluarea este la fel de importantă ca şi transmiterea cunoştinţelor, nu trebuie neglijat acest aspect într-o lecţie, deoarece elevii pot să neglijeze materia, nesimţindu-se controlaţi şi stimulaţi să înveţe ritmic.
Modalitatea de notare a rezultatelor evaluării cunoştinţelor poate fi nota sau calificativul. Referitor la funcţiile notelor V. Pavelcu afirma că acestea sunt următoarele: ,,funcţia de informare pentru elevi, părinţi şi profesori; funcţia de reglare a procesului de învăţare; rol educativ, terapeutic, dinamizator în anumite cazuri, dar şi un rol patogen pentru că nota induce stres şi disconfort psihic la elev, mai ales în situaţii de insucces”.
Concluzionând putem afirma că evaluarea nu presupune în mod obligatoriu compararea elevilor şi nici ierarhizarea acestora.