Corici Paul – Virgil / Liceul Auto ,,Traian Vuia”

Rolul metodelor complementare de evaluare

Evaluarea îşi face simţită prezenţa şi necesitatea în toate activităţile umane. Întreaga existenţă umană este, de fapt o alergare între scopuri şi evaluări. Cu atât mai mult în aria educaţională suntem interesaţi de evaluări, de raportări permanente asupra desfăşurării actului de formare, proces prioritar în fiecare tip de societate.
Evaluarea este reconsiderată. Devine din „punct final într-o succesiune de evenimente” (Ausbel şi Robinson) început şi permanenţă, trece de la nivelul microsistemic la cel macrosistemic. Este unanim recunoscut că evaluarea reprezintă alături de învăţare o funcţie fundamentală şi o componentă a procesului de învăţământ, dat fiind faptul că nu exista act educaţional care să nu implice în mod sistematic sau nesistematic evaluarea şi autoevaluarea didactică (M. Ionescu).
Au existat voci care au minimizat valoarea formativă a evaluării şi au afirmat că iubirea pedagogică nu e compatibilă cu scara de notare, deci evaluarea încorsetează educatul în relaţia de dependenţă faţă de educator, dar acesta îl împlineşte, îl ajută în autoevaluările ulterioare, îi pune la dispoziţie diferite criterii de evaluare.
În efortul de determinare a calităţii rezultatelor şcolare şi a progresului şcolar, cadrele didactice au la dispoziţie un arsenal de metode şi instrumente de evaluare, dar în ultimii ani şi-au făcut loc în toate nivelurile de învăţământ metodele complementare de evaluare. Ele sunt cunoscute sub diferite denumiri: ”metode alternative”, „tehnici observative”, „de autoapreciere”, dar după părerea pedagogilor români este de preferat determinantul „complementare”, pentru că învederează cel mai bine locul şi rolul lor pe lângă cele de bază. Ele sunt observarea sistematică a activităţii şi comportamentului copiilor, consemnarea grafică, investigaţia, , proiectul, portofoliul şi autoevaluarea. Motivaţia utilizării lor, pe lângă cele de bază, se rezumă astfel: metodele de bază scot în relief scot în relief mai ales informaţia predată de elev şi capacităţile lui de ordin cognitiv şi practic-aplicative, în condiţii de confruntare strictă între examinatorul care întreabă şi elevul care răspunde; metodele complementare aduc ceva în plus şi în privinţa rezultatelor măsurate şi avantajelor rezultate din forma de aplicare: drept rezultate măsurate, ele scot la iveală şi comportamente de ordin afectiv şi comportamente sociale bazate pe însuşiri de personalitate şi capacităţi cognitive deosebit de complexe, chiar capacităţi cognitive deosebit de complexe, chiar capacităţi evaluative, nici unele dintre acestea neputând fi decalate amănunţit prin metodele de bază; ca mod de aplicare, prezintă avantajele că nu întotdeauna solicită prezenţa ambilor actori (evaluator, evaluat) permiţând derularea simultană cu alte procese sau că în cea mai bună parte angajează plenar copilul, deprinzându-l să-şi întocmească singur cartea de vizită, inclusiv să se autoevalueze.

Observarea sistematică a activităţii şi comportamentului copilului şi consemnarea grafică este definită aproape în întregime de titulatura ei, la aceasta adăugând că ea trebuie planificată, repetată pentru a deveni reprezentativă, înregistrată precis în vederea prelucrării. În învăţământul preşcolar, şi mai ales în programul „Step by step” aceste metode sunt folosite împreună pentru că observarea este procesul urmăririi unui copil „la muncă” sau la joacă fără a interveni, iar consemnarea grafică (înregistrarea) este procesul documentării activităţii observate sau a comportamentului urmărit.
Iată câteva din întrebările pe care educatoarea ar trebui să şi le pună pe măsură ce îşi planifică activităţile, adaptează mediul în care copiii se joacă sau intră în contact cu alţi copii pe parcursul zilei.
Esenţial în folosirea acestor metode este obiectivitatea educatoarei, timp special şi mijloace necesare pentru consemnarea observaţiilor.
În cadrul programului „Step by step” avem mai multe tehnici de observare:
Înregistrări factuale – rezumări ale unor evenimente descriind imaginile în cuvinte. Ele oferă informaţii despre ce s-a întâmplat, când, unde, care a fost stimulul interesului pentru o anume activitate, care au fost reacţiile copilului şi cum s-a încheiat acţiunea.
Înregistrările în jurnalul grupei – acestea sunt note sau impresii asupra activităţilor grupei sau a unui copil. Ele tind să fie subiective şi adesea includ o fugară impresie sau dispoziţie. Cele mai folosite observaţii sau consemnări grafice sunt: Lista cu comportamente de observat, Lista cu interesul copiilor pe centre de activitate şi fişele de observaţii semestriale.
Autoevaluarea a fost semnalată de mai multă vreme în teoria didactică românească. Astăzi accentul cade nu asupra notării propriei performanţe de către elev, ci asupra formării şi exersării capacităţilor lor de a-şi evalua corect mai ales comportamentul profesional şi însuşirile de personalitate proprii.
Ea este un factor important în dezvoltarea psihologică a omului. În învăţământul preşcolar această metodă se foloseşte mai puţin datorită particularităţilor de vârstă ale copilului de 6 ani care nu permit o autoevaluare obiectivă.
Metodele complementare de evaluare au rolul de completa evaluarea făcută în cadrul activităţilor şi de a oferi o viziune completă a copilului, îndeplinindu-şi rolul de mecanism reglator. Ele trebuie folosite cu scopul de a-i pune pe copii în situaţii variate de învăţare, are în vedere toate tipurile de rezultate şcolare (cunoştinţe, capacitate, competenţe).
Folosirea lor trebuie să fie orientată spre cunoaşterea cât mai precisă şi mai completă a ceea ce ştiu şi, mai ales, a ceea ce pot să facă elevii, a dificultăţilor pe care le întâmpină copilul.
Metodele complementare de evaluare diminuează ponderea evaluării prin sondaj şi promovează o evaluare continuă şi completă. Actul de evaluare trebuie să reprezinte în esenţa sa, o modalitate de cunoaştere a personalităţii elevului, de coparticipare a lui la propria evaluare.

Bibliografie:
M. Stanciu – Didactica postmodernă , Editura universităţii, 2003
Kate Burke Walsh – Crearea claselor orientate după necesităţile copilului, 2000
Moise Constantin – Concepte didactice fundamentale, Editura Ankarom, Iaşi, 1996